… te văd încălțată în pantofi cu tocuri de 10 centimetri, ținută business (sacou cu decolteu foarte generos), lenjerie sexy pe sub ținută și mulți, mulți amanți.
Asta i-am zis acu’ câteva zile unei prietene „carieriste” care m-a întrebat dacă aș fi de acord cu prezența taților în sălile de naștere, spunându-mi totodată că ea nu-i de acord cu nașterile în sine. Nu la modul general, ci la modul ăla în care e împotriva considerării copiilor un scop în viață.
Oky, sunt de acord până la un punct. Dar până la motivele care determină astfel de atitudini hai să vedem ce m-a determinat pe mine să mi-o imaginez în descrierea de mai sus (descriere care poate fi jignitoare):
E demonstrat științific (nu mai știu pe unde am citit, sigur cercetătorii britanici au făcut descoperirea) că bărbații sunt cei mai predispuși să își întemeieze o familie undeva între vârstele 26 și 30 de ani. Nu mai știu care erau argumentele cercetătorilor, dar pot veni eu cu două (nedemonstrate științific): deși în societatea actuală sunt multe voci care urlă sus și tare că femeia e egală cu bărbatul (poftim??) din ambele tabere ale societății (atât cea masculină cât și cea feminină), consider faptul că undeva în subconștientul fiecărui bărbat se află încă sămânța aia de mentalitate conform căreia el trebuie să fie stâlpul familiei (subconștient, da?). Ei bine, până pe la 26 de ani bărbații nu sunt dispuși să-și întemeieze o familie, fiind mai degrabă interesați de atingerea unui anumit nivel financiar care să le permită să întrețină una mai târziu (bineînțeles, există multe excepții, concretizate în bărbații care ating acel nivel mai devreme și bărbați care nu-l ating niciodată).
De ce după 30 de ani scade însă dorința de a avea o familie? De fapt, cred eu, e mai mult faptul că prin familie un bărbat înțelege automat și copii. După 30 de ani nu e foarte recomandat să ai copii (nu-mi săriți în cap că societatea actuală permite că n-o să vă cred). Din două motive, s-ar putea să ajung pe la 50 de ani șomer și fără pensie (vorbim tot de societatea actuală, da?). Fix în momentul în care fii-tul sau fiică-ta să aibă mai mare nevoie susținere financiară (cunosc cazuri concrete). Și o să te dai de ceasul morții că n-ai cum să-l ajuți și că i-ai futut cariera pe care i-o visai când era mic(ă).
Dar până atunci s-ar putea să ieși cu el prin parc, să te vadă colegii și să-l întrebe ai ieșit cu bunicul la plimbare? E jenant….
Revenind, luând cele două aspecte în calcul, și faptul că un alt lucru care se întâmplă între el şi ea este diferenţa aia minimă de vârstă (2 ani la număr), există mari şanse ca tu, femeie carieristă ce te vrei a fi, pe la 26 de ani să te trezeşti lângă un astfel de tip care, într-o seară, venind de la lucru, să te prindă în braţe, să îţi simtă pe sub haine corsetul pe care l-ai cumpărat la ultimul salariu şi să te îţi propună „iubito, hai să facem un copil!”.
Şi aici vine partea frumoasă. Tu nu vrei, el vrea, nu ajungeţi la nici un consens, vă despărţiţi şi începi să cauţi ajutor în eliberarea tensiunii sexuale care cică pe la vârsta aia, huh! e uriaşă.
Şi dacă ai un fizic care să te ajute cât de cât o să ajungi în situaţia aia în care mi te-am imaginat: dezăluindu-ţi găştii demente de amanţi pe care o ai setul de lenjerie pe care ţi l-ai luat înaintea corsetului…