M-am nascut dintr-o mama bolnava si din pacate nu am ramas eu ultimul copil din familie. Am fost 11. Cinci dintre fratii mei au murit (doi la nastere si trei dintre ei pe parcurs, motivul nu l-am stiut niciodata). Vedeam doar bandajele lor aruncate pe jos, dupa ce mama spunea “inca unul e gata”. Pe mine ma luau si ma bagau in a doua camera, cea cu trei paturi si multe perini.
Stateam acolo cu o carpa rosie si rupta in poala cu care ma jucam, mi-o imaginam avion si o fluturam prin aer minute in sir pana ce mama plangea iar de durere si atunci ma opream din joaca. Atunci am privit prima oara in jos… si am lasat zambetul deoparte.
Ma plimb acum prin ploaie, cu parul despletit, dat dupa urechi scolareste. Nu stiu ce am, dar in ultimul timp nu imi mai suport parul, imi vine sa il tai! Imi vine sa il rup!!! Ochii mi s-au facut mici, abia accept un om langa mine si cand se apropie mai mult de mine, de pielea mea, clipesc din ce in ce mai des, nu privesc decat in jos si… ascult.
Parca toata carnea se tine mai bine de oasele mele si prin vene imi misuna frica atunci cand pielea simte un alt miros de piele straina… Nu sunt cu nimic special fata de ei… Doar ca eu cand am inceput sa constientizez ce am jurul meu mai bine, m-am vazut intr-un loc plin de copii, poate mai amarati ca mine, intr-un loc unde primeam masa, haine frumoase, vizite de la straini ce imi vorbeau limbi rastalmacite si ma tratau ca pe un retardat, dar… nu primeam parinti.
Ma bateam zilnic in camera, pe hol, in curtea casei mele care era imensa, prost asfaltata, cu gropi. Nu ma intelegeam cu nimeni, nici macar cu cei de varsta mea. Directoarea ma trimitea la psiholog dupa ce ca imi dadea cate doua palme peste fata. Psihologul imi facea fisa saptamanal si o trimitea directoarei. Directoara tot ce putea si stia sa faca era sa tipe excesiv la mine, sa ma scuipe cu saliva si sa ma loveasca. Ca pedeapsa primeam doar o singura masa pe zi… si nu aveam voie sa ies afara.
Ce sa mai zic de educatoare care nici macar nu ma auzeau cand spuneam ca vreau la baie si asa faceam pe mine. Tot ele erau cele care ma umileau in fata copiilor dandu-mi pantalonii jos sa vada toata lumea ce am facut. Am crescut cu mila in privire si cu neputinta de a ma apara in fata altora…
Ajuns la scoala, am invatat ce e cu adevarat bataia… Dar nu cea primita de la copii, ci de la invatator. La orice cuvant, litera, cifra scrise incorect imi trantea o palma intreaga dupa cap si imi dadea cu ghiulurile lui mari de aur pana ce ramaneam cu mainile inclestate deasupra mea ca sa nu ma mai loveasca… Cand cedam, intram sub banca… Si atunci ma tragea brutal de haine, ma ridica si inca o palma peste fata doar pentru ca indrazneam sa intreb de ce da in mine.
Si asa nu mancam mult, dar tanjeam ori de cate ori imi vedeam colegii mancand din pachetul pregatit de parinti, dupa un fruct… dupa un patratel de ciocolata. In zilele bune ale invataorului ne aducea bomboane. Eu mereu eram ultimul care le primea, desigur ca erau injumatatite fata de ale celorlalti.
Chiar si la varste fragede nu mai stiam de mine… doar ma trezeam stand pe jos, trantindu-ma cu spatele de perete intr-un ritm perfect, in fata colegilor mei sau in fata asistentelor de la Centru. Plangeam… tipam… ma trezeam cu saliva curgand din gura si atunci imi era rusine de mine, de ce facusem, de cum aratam… de cum aratam in fata singurei fete care imi placea.
Nu ii mai suportam… mi-o doream pe mama… Mama era in Moldova, cu restul fratilor. Nu inteleg de ce m-a dat pe MINE la Centru… De ce? De ce… O singura data am vazut-o pe mama dupa ce m-a lasat aici, singur. Directoarea m-a chemat intr-o dimineata la ea in biroul acela luxos sa imi spuna ca mama va veni maine la scoala. Nu am stiut ce sa mai zic… sa sar in sus de bucurie, sa plang… Nu mai stiam nimic… ma gandeam doar la mama.
Am asteptat-o la scoala si plimbandu-ma cu ea prin curte, toti copiii erau pe geam susotind unul altuia “Uite-o pe mama lui Bebicu”… sau altul in gura mare prin clasa “Uitati-va pe geam la Bebicu!!!”. Mama era cu doi covrigi intr-o plasuta transparenta, cu mainile mici si la fel de tacuta cum era inainte. Hainele erau tot inchise la culoare, doar fata, ochii i se mai schimbasera putin… au devenit mai lasati, mai obositi, mai tristi ca niciodata…
-Mama…
-Nu-mi mai spune mama…
-Esti mama mea, ii lua fata intre palme si o saruta pe obraz. Ea privea in jos, el drept spre ea.
Am crescut… Nu mai sunt copilul acela ce facea orice, am zis orice, pentru o mancare buna, o ciocolata si mai tarziu o tigara, de fapt… o tigara fumata mai mult de jumatate acompaniata de “na mah si tie!”. S-au hranit altii din portia mea de mancare, dar niciodata nu am zis nimic… am tacut.
Mi-au luat altii hainele si mi le-au vandut, eu ramaneam tot cu aceleasi. Mama s-a departat de mine. A venit alta si alta… m-am oprit la una singura. E cu mult mai batrana decat…mama… dar, ea cel putin ma iubeste. Din momentul in care femeia aceasta m-a luat la ea acasa, mi-a dat de mancare, m-a imbracat simplu, dar curat… sufletul meu iar s-a molesit. Nu, nu s-a intamplat nimic… Femeia asta doar m-a iubit si pentru mine era suficient.
Sunt ud tot… sunt tot sfasiat in mine. Oamenii au gheare… Oamenii au picioare grele, caci sub ele am fost ani de zile. Arat atat de normal incat nimeni nu si-ar da seama prin cate am trecut. Imi tin de bluza cu mainile incrucisate peste piept, nu vreau sa le vada nimeni… Hai, misca-te pentru mine, draga inima… respira aerul asta nou si hai sa o luam de la capat. Ploaia asta nu e degeaba aici.
Ea ne spala. Pe mine de mizerie, pe tine de… durere. Adapa-te cat mai poti din ea, soarele vine. Si stii… e abia dimineata, drumul abia incepe. Ploaia se sfarseste… Eu privesc in fata, tu nu trebuie sa faci nimic, numai sa te tii de mine prin noile vene de otel, sa nu imi scapi din mine pentru ca… am nevoie de tine sa fiu iarasi… cald… cald.