De dimineata m-am dus sa imi iau iarasi cornuri si desigur ca am stat mult pe ganduri daca sa ma duc sau nu pt ca imi era lene. Si ca de obicei, ceva mi-a spus “du-te”. M-am dus sa iau cornuri, iar cand m-am intors m-am intalnit cu doamna aceea. De data asta nu m-am mai dus la ea sa o intreb daca vrea sa o ajut, ci am invitat-o la… o plimbare. A fost mirata sa ma vada intreband-o de o plimbare pt ca nu mai avuse parte de mult timp de una, doar de plimbari singure. I-am oferit bratul si s-a facut ca nu il vede.
-Dar sa stii ca eu merg foarte incet… ii dadusera lacrimile
-Ooo, stati linistita, am timp destul
-Dar tu nu trebuie sa mergi la scoala?
-Nu. Cel putin nu azi. Incep anul 1 la fac sapt viitoare
-Da? uitandu-se o clipa in ochii mei
-Da…
-Si unde esti?
-Facultatea de medicina
-E bine, e foarte bine ca vrei sa faci asta
-Da…
-… mai facuse cate un pas
-Care este cea mai mare realizare a dumneavoastra de pana acuma, din tot timpul acesta trait? am intrebat-o cu zambetul pe buze
Se opreste din mers, se uita la mine… Ii tremura barbia
-Fiica mea, si da sa planga mai pe sub gene
-Dar cel mai mare esec de pana acum, daca se poate spune si-asa?
-Ooo, au fost multe…
-Ei bine, stiti cum se spune… Un picior in fund e un pas in fatza.
-Da, asa e…
Vorbea foarte lin, iar fiinta ei se situa undeva intre a fi copil si a-ti mentine maturitatea. Nimic nu parea sa ne opreasca din mers, din discutie. Oamenii treceau pe langa noi, unii nu aveau loc de noi pt ca erau mult prea infatuati ca sa se dea la o parte si strambau din nas. Bariera se inchide. Nu a existat un om care sa nu zambeasca sau care sa nu se gandeasca la “a trai” cand ne-a vazut pe noi doua razand si ignorand frigul, durerea, greutatile. Cate o frunza cazuta pe umerii nostri ne mai amintea ca e toamna si ca e frig.
-Va place toamna?
-Daaa… si a fost un da prelungit undeva in sufletul ei pe care l-am auzit. S-a uitat la mine parca a-si cere scuze ca am fost partasa la ecoul respectiv. Eu i-am zambit ca totul e in regula.
Ne-am continuat drumul in pasi atat de mari… incat ne permiteam sa sarbatorim fiecare pas.
-Uite, eu aici stau.
-Da, stiu cine esti.
-Eu credeam atunci ca nu stiti cine sunt…
-Cum sa nu te stiu. Esti fata lu’ Gelu, am zambit
-…
-Tatal tau a fost coleg de clasa cu fata mea
-Da? Nu stiam ca avem legaturi asa mari si incep sa rad. Si radem impreuna. Pt prima oara in viata mea rasul meu a fost molipsitor si credeti-ma ca nu regret ca nu a fost pana acuma pt ca momentul in care am inceput sa radem amandoua a fost ami mult decat satisfacator pt mine, ca si om.
-Mergeti la magazin acuma?
-Nu… ma duc pana in colt de strada si apoi ma duc la magazin.
Imi dadea de inteles ca mai vrea sa se plimbe cu mine si-am zis…
-Pai atunci… sa mergem! zambindu-i ca unui om caruia ii propun calatoria viselor lui si de parca asta a fost ceea ce si-a dorit in tot acest timp.
-Sa mergem!
Deja o simteam mai entuziasta si mai vioaie sufleteste. Parca ne obisnuiesm amandoua una cu alta.
-Incep teii… stiti, tunelul acesta, ca eu ii spun tunel, mi se pare magic. Teii au ceva in ei care ori de cate ori trec pe sub ei, orice problema as fi avut, ma detasez de contingent, uit de lume, respir adanc si privesc in sus spre frunzele teilor. Iar cand sunt infloriti mai mare mi-e dragul…
-Da… intr-adevar sunt frumosi
-Eu cred ca greutatile ne fac sa fim ceea ce suntem. Sa fim mai frumosi
-Da… se poate
-Si? nepoti aveti?
-Da… am o nepoata, Teodora, care a fost… ii dau lacrimile… prima… femeie care a escaladat un munte de peste 8.000 de metri.
-Wow… intr-adevar am ramas uimita.
-Si vine acuma in 8 oct acasa…
Din pacate sau nefericire pt ea, eu ii auzeam si simteam gandurile. Iar asta a linistit-o intr-un fel. Si-am mai vorbit, si-am mai vorbit.
-Vreti sa va astept afara pana ce terminati de facut cumparaturile si sa mergem mai departe incolo sau ne vedem maine dimineata?
In momentul acela parca a revenit cu picioarele pe pamant si si-a amintit cine e. Doamna pe care o vede toata lumea cum se chinuie dimineata sa umble si-si trage de corp pt ca e incapatanata sa traiasca. Efectul iesirii de sub protectia teilor si a magiei se simtea.
-Maine dimineata, da… si mi-a zambit atat de frumos…
Am sarutat-o pe ambii obraji si i-am spus ca ne vedem maine dimineata. A observat cum a uitat de mana stanga paralizata si a vrut sa o intinda sa ma ia in brate, dar nu a reusit. Inca o data si-a amintit de statutul ei, dar de data aceasta cu zambetul pe buze. Si parca ne-am eliberat amandoua… De ce anume? Cred ca de teama.
Maine ne revedem din nou, draga Doamna!
Nu-mi mai vine sa plang. Sunt fericita… ne-am alimentat amandoua din greselile fiecareia cu lumina si asta imi place cel mai mult. Eu stralucesc fara nici cel mai mic efort. Straluciti si voi, dragii mei. Nu va costa decat o simpla destindere pt inimile voastre elastice. Ca mai apoi inima sa revina la forma initiala… stralucind