Simţul olfactiv, încă treaz, aduce cu sine mirosul de cadavre încâlcite, perceptibil până în străfunduri, ce eliberează străzile de murmurul obisnuit. Am tot privit către geam azi, de parcă ceva acolo trebuia să se întâmple. N-am găsit decât aceeaşi stradă, aceleaşi cruci şi o privire suprimată. Când…
Când timpul s-a oprit, am ţopait printre ei mutilându-le feţele cu un zâmbet. Linistea, mă sugruma cu un sentiment plăcut, indescriptibil. Am distrus tot ce păta acest sentiment; am ucis oameni, am dărâmat monumentalele schelete din beton şi fier, am pictat străzile în albastru şi…
Mirosul se schimbase, o adiere a adus aroma lemnului ars şi atunci a aparut el. O creatură urâtă şi ciudată, dar care avea o voce delicată. El nu-mi vedea decât ochii – de ajuns cât să ştie că exist. Imi vorbea, incet, despre lucruri pe care nimeni nu le mai vorbise vreodată; se îndeplinise o conversaţie eternă despre lucruri nevorbite.
Mi-am acoperit ochii, pentru că timpul pornise, şi m-am regăsit mută cu privirea aţintită de geam, răcită.