Păşea agale, cu capul puţin plecat, îndreptându-se spre un loc ce-l simţea acum străin. Fusese acolo mereu, dar niciodată într-atâta linişte şi purtând cu sine revenirea acelei clipe.
Într-un colt al camerei se afla o carte ale carei pagini se mutau încet. Nici o siluetă, nici o suflare, nici un miros nu i se ataşau acestei scene. Se obisnuise cu foşnetul calm al paginilor şi părea ca n-o să-l înţeleagă niciodată.
Privea o fotografie în care erau încremeniţi un bărbat şi un copil. Pe acel bărbat nu-l cunoştea, iar chipul copilului şi-l aducea aminte vag. Atunci, în acea clipă, avea o judecată limpede. Ştia că totul putea să fie altfel, altceva. Acel bărbat, pe care nu-l cunoştea, îi schimbase existenţa.
Exista un singur lucru, care-l ura cu toata fiinţa, ce-l dorea şters din multimea de ani ce-o traversase deja. O dorinţă apăsătoare ce-i urmarise prea mult răsuflarea zilnică.
Strângea fotografia într-o mână, îndoind-o pe jumate, şi privea doar acel bărbat străin. În timp ce-i studia trăsăturile îşi aminti că cineva, cu mult timp în urmă, îi povestise despre acel bărbat.
Apoi, a îndoit fotografia privind chipul copilului. Faţa ovală, părul cârlionţat, ochii rotunzi, privirea senina a acelui copil îi treziră, pe moment, furie. Murmură ceva cu năduf şi aşeză fotografia într-o pungă prăfuită.
[M-am apucat, într-un final, să scriu o chestie de care vroiam să mă apuc de mult timp. Asta este o introducere în “poveste”]