Am invatat sa ma iubesc. Stiu ca e prea tarziu si trebuia de foarte mult timp sa ajung la stadiul acesta, dar nu ma poti condamna. Mi-am intarziat dragostea fata de propria-mi fiinta pentru ca am fost prea ocupata sa ii iubesc pe cei din jurul meu. In momentul in care toti cei pe care eu i-am iubit mi-au lasat timp sa fiu singura, am simtit ca ceva imi lipseste. De fapt, ceea ce imi lipsea era… eu.
Eu sa imi spun ca sunt frumoasa, ca sunt capabila sa trec peste probele sportive cu brio, ca pot sa ma privesc in oglinda si sa zambesc. Nu (mai) am nevoie de cineva anume care sa ma faca sa zambesc. Am reusit! M-am regasit in sfarsit dupa o ratacire de 4 ani. Si ce daca tocmai acum? Poate ca a asteptat momentul cel mai potrivit sa apara pe un covor rosu, intr-o primavara.
Tu stii cum e sa simti ca te iubesti? Furtuni s-au nascut in mine si s-au combinat fara nici cel mai mic semn de mila fata de mine. Ele si-au continuat preludiul, eu am continuat haosul.Si asa… imaginea din “pestera” mea a riscat sa iasa la suprafata, adica in spatiul dintre suflet si trup. Si acolo a zabovit in toti acesti ani. A inceput sa simta altfel si sa aleaga.
Sunt multe spatii de delimitare in noi. Spatii care ne lasa timp sa ne gandim, sa ne vedem si sa ne analizam pana sa ajungem sa mai urcam un strat. Dar cum firea noastra este curioasa, ea ajunge direct in varf, la ultima suprafata, cea pe care toti o vedem. De fapt, adevarata suprafata e “fundatia”, originea. Restu’ sunt doar “formatoare”. Toate venele, instinctele, gusturile si slabiciunile din ea provin.
Am auzit la cineva: ai avea atata imaginatie incat sa iti inchipui lumea fara tine? Eu am decis sa ma supun de una singura unui experiment. M-am inchis in mine, am izolat toate geamurile posibile. Atunci mi-am creat propriul univers si tot aici am impartit universul in bune si rele. Am ajuns la concluzia ca cele bune actioneaza in mine ca niste globule albe.
Sunt capabila de regenerare sufleteasca si asta e cel mai important. Am mai descoperit si niste usi trasate doar cu degetele dorintelor mele. Am de gand sa le deschid cat de curand. Sunt fericita… iar daca m-ai pune sa iti descriu ce simt ti-as spune ca inima mea pompeaza sange mai vioaie ca niciodata. Din nefericire, reactia mea se rezuma la zambet si pofta de a plange. Da… plang… plang atunci cand sunt fericita.
Mereu m-am detestat pentru asta! Dar cred ca acesta este felul meu de a-I multumi pentru ce simt sau… poate… fericesc pamantul in timp ce lacrimile il ating… si el la randul lui rodeste fericire in jurul meu, al tau… al tuturor. Si astfel, circuitul lumii impreuna cu natura isi continua drumul.
Cred ca iubirea de sine este cheia universala a tuturor portilor si posibilitatilor!