O întrebam pe Loredana, pe vremea când aveam părul mai lung decât lungimea cablului de alimentare a switch-ului de reţea, dacă în mediul de afaceri chiar se uită lumea ciudat la tine dacă ai pleata pe umeri? Adică ce importanţă are lungimea părului dacă eu îmi fac treaba cum trebuie şi am o ţinută adecvată (haine curate, părul pieptănat, pantofii daţi cu cremă etc). Răspunsul ei de atunci nu a întârziat să apară (parafrazez): nu contează atât de mult lungimea cât atitudinea pe care o ai purtând lucruri care altora li s-ar putea părea nu tocmai comune.
Ieri, înainte să plec la facultate, am împrumutat boxele colegului să ascult şi eu muzică la fel ca tot omul cazat în cămin: la maxim – precizez că nu se întâmplă prea des asta. Ştiind că lui Alex îi place rockul (Alexe celălalt coleg de cameră) şi nici eu nu dau înapoi când vine vorba de Nightwish sau trupe de genul, i-am dat play unei piese din alea mai hard…
Nimic neobişnuit până aici. Însă chestia care m-a surprins a fost privirea colegilor de palier când am ieşit pe uşă. Am simţit până în oase întrebarea din acea privire: WTF? ăsta ascultă Nightwish? Adică, presupun că şi eu m-aş fi întrebat acelaşi lucru dacă aş fi fost în exteriorul situaţiei. Adică, imaginaţi-vă un tip, cu părul scurt şi cu ţinută din care lipsea doar cravata (înţelegeţi voi ce vreau să spun) dând din cap pe riff-uri de chitară electrică…
Bine, au avut privirea aia până în momentul în care eu m-am apucat să bat ritmul melodiei care s-auzea pe fundal cu degetele pegenunchi…
De unde deduc eu (încă o dată) că ar trebui să ne contruim relaţiile cu ceilalţi dincolo de haine şi frizuri…