Eram in clasa a doua la o scoala primara din Bucurestii Noi. In drumul spre casa, ma opream uneori la o biblioteca de cartier. Era situata intr-o camera a unei case obisnuite. Dulapuri pline de carti, imbracau peretii de jur imprejurul camerei.
Imi amintesc ca iubeam locul acela plin de carti, dar nu prea intelegeam, copil fiind, de ce miroase a mancare de cartofi intr-o biblioteca plina de carti. Sunt lucruri pe care mi le-am putut explica mult mai tarziu. Imprumutam cate o carte si veneam cu ea acasa. Mama mea nu era foarte incantata sa rasfoiesc carti pe care le-au mai rasfoit si altii, pentru ca eram speriati de spectrul mizeriei si al bolilor de tot felul pe care razboiul le lasase mostenire omenirii.
Motiv pentru care a hotarat sa ma inscrie la Palatul Pionierilor la Cercul de maini indemanatice. A urmat o etapa frumoasa a vietii mele de copil curios si introvertit, care strabatea o data pe saptamana cu tramvaiul traseul Bucurestii Noi-Cotroceni.
Totul se transforma in sarbatoare. Savuram drumul cu tramvaiul, stiam toate statiile si curbele pe care le facea acesta. Imi placea sa ma lipesc de spatarul tare al scaunului, sa ma bucur de drum si de tot ce vedeam din tramvai.
Palatul Pionierilor era o lume de vis, unde te puteai considera un pic boier, in timpul orelor invatam sa coasem, sa brodam, sa crosetam, sa tesem covoare oltenesti sau plusate, sa facem feston si butoniere, sa coasem in puncte, sa facem broderie sparta si cate si mai cate. In timpul pauzei savuram chifla cu sunca de Praga, care era specialitatea bufetului, sau spirala cu crema.
La Palatul Pionierilor se organizau excursii pe Valea Prahovei: vizitam Casa lui Grigorescu, Inchisoarea Doftana, plecam dimineata cu punguta de mancare si cu apa la noi si ne intorceam seara. Mi-a venit in minte o intrebare pe care nu mi-am mai pus-o pana acum: oare cine ma astepta cand se intorcea autocarul? Cred ca tata, care lucra la Apaca, sau venea mama dupa mine? Nu-mi prea amintesc exact, dar era tare frumos.