Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situaţiei interne, care culminase cu războiul civil dintre Cezar şi Pompei. În primăvara anului 48 î.Hr, când luptele dintre Cezar şi Pompei se dădeau în peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acorninon ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoştea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt şi se refugiază în Egipt, unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Îşi concentrase în anul 44 î.Hr. o mare armată pe malul de est al Mării Adriatice. Este însă asasinat în acelaşi an.
Murise şi Burebista, sau mai bine zis, potrivit limbajului istoric, Burebista a fost ucis mişeleşte de un complot al adversarilor politici bine ticluit.
Mai întâi marele Cezar, apoi neasemuitul Burebista. Un destin nefericit pentru amândoi le întunecase şi le sfârşise vieţile. Cei doi mari conducători de oşti ai antichităţii, meniţi de istorie să se confrunte într-un mare război, dar neajungând să o mai facă.
Statul lui Burebista se întindea de la râul Bug şi Pontul Euxin (Marea Neagră), în est, până în Moravia şi Carpații Vestici (Munții Tatra), în vest, şi Carpații Păduroşi, în nord, până la Munții Haemus (Munții Balcani) în sud. Moartea lui Burebista a provocat mari transformări şi tulburări. Regatul dac se destramă în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot Deceneu.
Statul centralizat dac s-a aflat ca o societate organizată sub regele Decebal, deşi mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista , întinzându-se între râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord).
Confruntările dintre daci şi romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni şi alte unităţi auxiliare. Decebal este înfrânt şi acceptă o pace păguboasă pentru statul său.
Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă, între Drobeta şi Pontes, în anii 103-105, un durabil pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, iniţiind cel de-al doilea război dintre Traian şi Decebal. Constrâns continuu la defensivă, Decebal cedează şi pentru a nu cădea viu mâinile romanilor, se sinucide.
Romanii au ocupat Dacia, iar teritoriul de la sud si est de Carpați (Muntenia şi Sudul Moldovei) au fost transformat în provincie romana. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărţui legiunile romane din această zonă. In secolul III devenise obisnuite incursiunile dacilor liberi in teritoriile romane carora li se alaturase hunii şi triburi germanice. De asemenea, au existat şi multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupaţia romană nu a fost deloc uşoară.
În 271, după o incursiune a goţilor din nord-vest, Împăratul Aurelian hotărăşte să retragă graniţa imperiului la sud de Dunăre pentru o mai bună apărare, sfârşind dominaţia romană.
Nu se cunoaşte soarta dacilor liberi după sec. IV este foarte probabil că o mare parte dintre ei au pătruns în „fosta provincie” Dacia după evacuarea acesteia de către romani şi s-au amestecat cu dacii contribuind la fortificarea puternicului nucleu getic din stânga Dunării de Jos. Rezultă aşadar că poporul geto-dacic şi în general tracii din stinga Dunării nu au dispărut (în interiorul provinciei Dacia, ca şi înafară) odată cu desfiinţarea Daciei Romane. Spre sfîrşitul perioadei antice, dacii liberi au fost absorbiţi de triburile sarmatice, germanice, iar tracii din nord-est de slavi; dar o parte dintre ei au ramas fideli Daciei carpatice, amestecându-se cu daco-romanii lăsaţi în urmă de armata şi oficialitatea romană, fapt care a contribuit la formarea actualului popor român.
Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naționale. Ea a atras nu numai atenția istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însa, conzluziile istoricilor, mai ales ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. în acest caz cred că e oportun să prezint succint principalele teorii ale etnogenezei românilor, şi nu doar varianta preferată pentru publicare în manualele de istorie.
Teoria clasică acceptată de majoritatea istoricilor români este teoria continuității, care spune că după ce romanii au cucerit Dacia, localnicii s-au contopit cu cotropitorii şi au adoptat limba şi obiceiurile latine. Această teorie, împreună cu teoria imigraționistă(teoria lui Rösler) reprezintă cele mai controversate teorii ale etnogenezei românilor, ambele atrăgând o mulțime de argumente împotriva celor susținute.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini se constată că românii, numiți de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau “pastorii romanilor”. Umaniştii italieni erau de părere că românii “sunt de neam italic”. Cronicarii si savanții români (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Sincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Țara Românească si Moldova din “vechii romani”, care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menționat şi aportul dacilor la formarea poporului român şi nu doar a coloniştilor romani, aşa cum se vorbea până atunci. Unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau ca românii s-au format ca popor la sud de Dunare şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea.
Aceasta idee este reluata in 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rösler in lucrarea “Studii asupra românilor”. Lucrarea lui a apărut in condițiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spațiului locuit de ei din vremuri străvechi. R. Rösler a încercat sa argumenteze ideea originii balcanice a românilor susținând că ocupația romană de 165 de ani pe o treime din teritoriul vechii Dacii nu ar fi fost de-ajuns pentru ca dacii să fie romanizați. Cele mai puternice argumente ale sale fiind cele legate de limba română în care nu se găsesc cuvinte germanice vechi, dacii fiind considerați un neam gotic, iar teritoriul României de astăzi, pe care se presupune ca s-a format poporul român , a fost invadat de alte triburi gotice dupa retragerea romanilor, în plus există cuvinte asemănătoare în limba română şi limbile albaneză şi macedoneană, dovada a convețuirii lor la sud de Dunăre. Tot Rösler evidențiază asemănări între Biserica şi obiceiurile creştine ale românilor cu Biserica şi obiceiurile creştine greceşti şi ale slavilor din sud.
Cronica veche rusă “Povesti vremennah let” (”Povestea anilor de demult”) menționează pe “volohi” prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. În cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită “Gesta Hungarorum”, intocmită in secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populatie românească în Transilvania. La anul 976 in cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menționați vlahii sud-dunareni.
Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunități etnice româneşti în spațiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.
Uncategorized 4 Comments